Se trezise transpirată, speriată, tremurând. A căutat-o pe bunica din priviri, în jurul camerei, dar era singură. Privirea i s-a oprit pe ușa închisă. Dacă o deschidea, ar fi putut găsi alinarea bunicii. Dar visul care o trezise nu o lăsa să se miște din pat. Dacă după ușă nu era bunica? Ci ursul acela fioros, care abia aștepta o întredeschidere, să își strecoare laba cu gheare imense și să o înhațe.
Ce să facă? Nevoia de alinare o îndemna să se ducă dupa bunica. Frica nu o lăsa să se miște.
Între timp, a auzit niște zgomote familiare. Un zdrăngănit metalic de oale, linguri și furculițe. Scârțâitul ușii de la cămara înțesată cu dulcețuri, compoturi și alte bunătăți nebănuite. Da, bunica spusese cu o zi în urmă că plănuia să facă prăjitură cu vanilie. Se apucase deja de treabă.
I s-a conturat în minte ”laboratorul magic” al bunicii, unde ea se simțea în siguranță: imaginea foilor de cocă întinse pe masa albită de făină, tabloul preferat agățat deasupra mesei, cel cu doi pui de pisică gherănind ghiduș un ghem de sfoară, crema de vanilie cu aromă de îmbrățișare caldă… Și, peste toate, probabil că deja avea voie să lingă oala în care fusese preparată crema… Mmm… Trebuia să ajungă acolo. Trebuia să deschidă ușa.
A făcut rapid un plan. ”Sar cu toată viteza din pat. Deschid ușa cu toată forța. Trec în cea mai mare goană prin holul îngust și-ntunecat. Apuc cu putere cealaltă clanță și deschid. Sunt mai rapidă decât monstrul.”
A strâns în pumn un colț al păturii care o învelea, și-a încleștat dinții, s-a încordat ca o pisică pregătită să sară asupra prăzii, a tras aer adânc în piept și… a țâșnit ca săgeata din arcul întins la maxim.
A trântit ușa de perete și într-o fracțiune de secundă a cuprins cu privirea pericolele care pândeau din cei doi metri înecați în semi-întuneric. Doi metri mai lungi decât odiseea lui Ulise. Pe stânga, ușa de la baie. A răsuflat ușurată, era închisă și mânerul rotund nu părea să se miște. Însă pe peretele din dreapta se furișau, foșneau, trosneau, creșteau umbre și contururi gata să o înghită. Mașina de spălat își căsca gura hulpavă. Turnul de perne și lenjerii bine apretate, depozitate lângă mașină, fremăta și își agita mâinile și capetele de balaur. Ușa de la celălalt capăt al holului era străjuită de cuierul de lemn curbat, înalt până la tavan și terminat cu 6 brațe îndoite, pe care stătea spânzurată o pălărie neagră. ”Pân-aici mi-a fost.” a gândit cu inima bubuind, în timp ce privea creatura fioroasă desprinsă din cuier. Avea o pălărie neagră pe față și brațe lungi de caracatiță cu care o s-o înșface fix când deschide ușa.
Dar miza era prea mare. Nu mai era loc de-ntors. A respectat planul. Viteza era singura ei șansă. A trântit cea de-a doua ușă de perete, peste cuier. Camera însorită în care tocmai intrase o îmbrățișa liniștitor în timp ce apăsarea cumplitelor brațe din întuneric se estompa înspre uitare.
În mai puțin de cinci secunde după ce a țâșnit din pat, stătea la masa din bucătărie și cerceta pereții oalei cu rotocoale generoase de cremă. Cea mai gustoasă parte, ar fi jurat cu mâna pe inimă.
Prăjitura a fost gata la ora prânzului. Bunica a așezat-o ca pe un trofeu pe o tavă pe aragaz și a pregătit masa. Bunicul stătea cu spatele la ușa de la intrare, cu privirea spre geam. Față în față cu bunicul, peste umărul lui drept, ea vedea ușa de la intrare de un albastru deschis, cu yala proeminentă în acel moment descuiată, dar cu lanțul pus. A înlemnit cu lingura de ciorbă deasupra farfuriei, uitând să mai mestece. Era întocmai imaginea din vis. Urma ca ușa să se întredeschidă cât îi permite lanțul și să apară laba de urs cu gheare înfricoșătoare care sfâșie aerul în încercarea de a-i înșfăca pe toți.
„E doar un vis.” i-au spus bunicii. ”Nu are de ce să îți fie frică. Haide, mănâncă, și așa ești slabă.”
Nu era deloc convinsă, ceea ce simțise era prea real. Dar înțelesese că bunicii nu văd amenințarea, nu voia să îi supere și îi era rușine să mai insiste.
Cu frica în suflet și priviri aruncate pe furiș spre ușă, a încercat să mănânce în continuare.
Facem un salt în timp, 20 de ani mai târziu. Bunicii nu mai sunt, a rămas doar mirosul de prăjitură cu cremă de vanilie pudrată cu zahăr vanilat și cei doi pui de pisică, peste care timpul nu a trecut. Ușa de la intrare este tot albastră, însă lemnul a îmbătrânit și așchii au străpuns vopseaua. Rafturile din cămară sunt nefiresc de pustii.
Așezată pe scaunul ei de odinioară, cu fața înspre ușa de la intrare, a fost transportată înapoi în timp, pe vremea teribilului urs. Adulții din jurul ei nu avuseseră cunoștințele pentru a-i cerceta și domoli anxietatea, nu au știut să o călăuzească spre căile bune pentru a o gestiona.
Dar acum putea ea însăși sa o țină de mână pe fetița de 8 ani a cărei voce nu fusese auzită și să îi spună toate lucrurile de care avea nevoie ca să se simtă în siguranță. Pentru că, între timp, intrase în camera interzisă.
În mai toate basmele clasice cu palate impresionant de mari și frumoase, prințesa primește cheile de la toate camerele palatului cu interdicția fermă de intra în una dintre ele, sub amenințarea unei catastrofe sau chiar a morții. În camera interzisă există un secret care trebuie să rămână ferecat. După cum știm, curiozitatea și dorința de cunoaștere înving și femeia descuie ușa.
Privind din perspectivă psihologică aceste acțiuni, palatul simbolizează psihicul în întregimea sa, ușa este o barieră care împiedică aflarea secretului, iar cheia este instrumentul folosit pentru aflarea acestuia. Echivalentul cheii este întrebarea potrivită / întrebările potrivite pentru a te cunoaște în profunzime.
Ce se află în camera interzisă? Există un secret întunecat? Fiecare dintre noi are o cameră interzisă în care se află toate acele gânduri, credințe, sentimente, emoții cărora nu le-am putut face față la un anumit moment. Deși ușa este încuiată, secretul aflat aici răzbate din când în când. O voce care reușește să ne tragă de mânecă. Poate sub forma insomniei, a anxietății, a dependențelor de substanțe sau de mâncare și multe altele.
De curajul de a deschide ușa camerei și de a privi stăruitor, la lumină, tot ce se află aici depind maturizarea, creșterea și trăirea conștientă a persoanei.
Răspunsurile primite întregesc vocea persoanei care a avut curajul să deschidă ușa. Aceasta devine fermă, clară, răsunătoare. Devine vocea proprie, autentică, unică și irepetabilă.
Cu cât ne identificăm vocea mai devreme, avem șansa să creștem rezilienți, încrezători în propriile forțe. Încrederea în sine, stima de sine, acceptarea și gestionarea emoțiilor, cunoașterea punctelor tari și a înclinațiilor personale trebuie cunoscute și construite începând din copilărie. Pentru că sunt rădăcinile unui adult echilibrat, care se cunoaște și are abilitățile pentru a face față provocărilor pe care viața i le scoate în cale.
Image by pch.vector on Freepik
